Cronică de Mondial (XV)

OPINIILE LUI PAUL S.

Ziua de nume privind la meci, alături de cei apropiaţi, la un pahar de vin. După o absenţă a comentariilor determinată tocmai de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, iată cel mai bun mod de a reveni la fotbal. În treacăt fie spus, cu o zi înainte mi-a plăcut sentimentul smerit al datoriei împlinite, vizibil pe figurile slovacilor eliminaţi de Olanda, şi zâmbetul fermecător al lui Kaka, după ce Brazilia a jucat excelent cu Chile. Sunt curios dacă expresia copilăroasă a coordonatorului brazilian se păstrează şi la înfrângeri. Până una-alta, văd că participă la o campanie unde, evitând capcana moralismului facil, afişează un slogan cât se poate de puternic şi realist: „real men don’t buy girls!” Prostituatele din Africa de Sud sunt foc şi pară, dar orice bărbat cât de cât sincer cu el însuşi trebuie să recunoască adevărul acestor vorbe. Way to go, Kaka!
Să revin însă la ziua de ieri. Paraguay-Japonia este un meci cât se poate de plictisitor, în care nu am nicio favorită. Până când unul dintre prietenii cu care urmăresc confruntarea, absolvent de istorie, îmi spune câte ceva despre sud-americani. Şi astfel aflu că Paraguay este singurul stat cu populaţie majoritar amerindiană. Ţara a fost la bază o republică a misionarilor iezuiţi – de altfel numele capitalei, Asuncion, face referire la praznicul cunoscut în Ortodoxie sub numele Adormirea Maicii Domnului, iar în catolicism ca Înălţarea la Cer a Sfintei Maria – , dar în momentul când în Spania puterea a fost preluată de cercurile masonice, s-a dorit desfiinţarea statului şi exterminarea populaţiei. După cum se vede, nu s-a reuşit. La fel cum japonezii, cu toată măiestria lui Honda, nu reuşesc să-i doboare pe sud-americani nici la fotbal. Mă uit la penalty-uri şi la asiaticii îngenuncheaţi în aşteptarea deznodământului şi îmi amintesc de istorisirea unui călugăr athonit, care spunea cum un grup de japonezi, văzând pe peretele exterior al unei mânăstiri pictat un balaur – parte a unei scene apocaliptice –, s-au înclinat cu respect în faţa lui. De data aceasta însă, cu toţi dragonii lor, nici tenacitatea nu i-a ajutat, căci au ratat un penalty executat aproape foarte bine – în transversală –, trimiţându-i pe paraguayeni pentru prima dată în sferturile de finală ale unui campionat mondial.
Discuţiile se încing, prietenii se înmulţesc în camera cu televizorul, iese la păscut şi broasca mea ţestoasă, fotografiată cu zel de prietenul Alex Rădescu, care o socoteşte un suporter inedit.
Spania şi Portugalia nu oferă, după părerea mea, spectacolul aşteptat. Casillas e excelent, sunt câteva imagini frumoase, iar golul lui Villa vine dintr-o fază superbă, dar e suspect de ofsaid. Oricum, Spania e echipa care a jucat mai deschis, deci victoria e meritată şi încă o mare echipă europeană pleacă acasă. Cristiano Ronaldo i se alătură lui Rooney pe lista marilor dezamăgiri ale acestui mondial.
Între timp, în presa românească, citesc un reportaj despre căderea nervoasă suferită de Petre Grigoraş, un antrenor de la noi, cunoscut mai ales în urma perioadei petrecute la Oţelul Galaţi. Dacă aş fi fost preşedintele FRF, el ar fi reprezentat pariul meu pentru echipa naţională, la fel cum, dacă aş fi avut putere de decizie la Steaua, l-aş fi preferat oricând diferitelor soluţii reciclate din ultima vreme. Nu spun că ar fi rupt gura târgului. Poate ar fi eşuat lamentabil, dar cred că, prin atitudine şi rezultatele de la Oţelul, merita o şansă. Ar fi fost, cum se spune, sânge proaspăt. Numai că la noi şansele li se acordă mereu aceloraşi oameni, care ne lasă dezamăgiţi fără a uita să-şi umple conturile. Prin comparaţie, după eşecul lui Klinsmann, Germania a apelat la secundul lui, Löw, un cvasi-anonim. Dar un cvasi-anonim care nu s-a ascuns în spatele arbitrajelor şi care, atunci când presa l-a călcat în picioare, nu a venit cu eternul dicton conform căruia „la naţională e nevoie de linişte”. Consecinţele se văd cu ochiul liber: Germania face legea pe la mondiale, noi stăm acasă şi citim în ziar cum am fi putut fi în locul Hondurasului sau ce pitici mingicari a mai adus Piţurcă la Steaua.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN

Argentina – Mexic 3 – 1

Ziua erorilor de arbitraj a continuat şi în acest meci, după imensa gafă din Germania – Anglia venind acordarea unui gol marcat dintr-un ofsaid care se vedea din avion.
Mexicanii au început bine şi toată lumea spera la un meci frumos. Cu un 4-5-1, aceştia au dominat mijlocul terenului în primele 20 de minute. Au avut două ocazii mari de a înscrie, la şuturile lui Salcido şi Guardado. Presingul făcut de mexicani a sufocat jocul de pase al argentinienilor, Messi fiind de fiecare dată blocat la mijlocul terenului. Din păcate, lipsa de experienţă a jucătorilor mexicani s-a văzut după primirea primului gol, când parcă nu se mai găseau pe teren, totul culminând cu faza celui de al doilea gol, când fundaşul mexican Osorio i-a pasat lui Higuain. Trezirea mexicanilor s-a produs târziu, prin minutul 60, când era deja 3-0 şi nu mai puteau face nimic.
A fost primul meci în care Diego Maradona a fost pus sub presiune şi s-a descurcat bine, în primele 20 de minute ţipând la jucătorii săi. Văzând că este dominat pe linia de mijloc în primele 20 de minute, Diego a aglomerat şi el zona, prin retragerea lui Messi şi Tevez aproape de mijlocaşi.
Cred că Argentina învingea oricum, datorită plusului de experienţă, dar primul gol mi-a lăsat un gust amar. Degeaba şi-a cerut scuze “marele” Blatter după meci pentru erorile de arbitraj, dar este normal ca şi fotbalul să evolueze.
După primul gol, marcat de Tevez, jocul Argentinei a funcţionat ireproşabil. Echipa a făcut un presing foarte avansat prin cei trei atacanţi, mijlocaşii au recuperat mult, iar execuţia aceluiaşi Tevez de după pauză a fost rezultatul presiunii continue.
Golul lui Hernandez, deşi foarte frumos, nu a mai schimbat nimic, mexicanii trebuind să mai aştepte patru ani pentru a ajunge în sferturi. Generaţia pe care o au acum are timp să creasca. Jucătorii, mulţi dintre ei promovaţi de la echipa de tineret, joacă în Europa la echipe bunicele şi pot căpăta experienţă.
De partea cealaltă, Argentina va avea un meci greu în sferturi cu Germania, echipă ce joacă asemenea Mexicului, cu un presing sufocant. Maradona trebuie sa îl trezească pe di Maria din beţia transferului la Real Madrid, acest jucător fiind departe de ceea ce a jucat la Benfica în acest sezon.


Brazilia – Chile 3 – 0

A fost un joc în care a existat o singură echipă pe teren, Brazilia.
Echipa lui Dunga, deşi nu foarte spectaculoasă, joacă pragmatic, cu un presing ucigător, cu faulturi la mijlocul terenului, unde specialist este Gilberto Silva, şi cu un joc dintr-o atingere la care brazilienii sunt superiori oricărei echipe.
Au forţat cam 10 minute, când au şi marcat primele doua goluri, după care au aşteptat greşeala adversarului. În ciuda combinaţiilor frumoase ale Braziliei, primul gol a fost marcat din corner de Juan, iar al doilea la un contraatac, de Luis Fabiano. Absenţa lui Felipe Melo din primul 11 nu s-a simţit, Ramires făcând cu succes faţă.
Ce mi-a plăcut în acest meci a fost că Brazilia nu s-a retras după ce a marcat cele două goluri, continuând să atace, lucru îmbucurător la acest turneu final, unde majoritatea echipelor, după marcarea unui gol, încearcă contraatacul. Golul lui Robinho a pus practic punct unui joc în care chilienii nu au mişcat până prin minutul 70.
Urmaşii lui Zamorano nu au creat nici o fază colectiva, au încercat numai şuturi de la distanţă, iar absenţa fundaşilor centrali titulari s-a văzut din plin la combinaţiile rapide ale brazilienilor. Doar David Suazo a încercat câte ceva la finalul meciului, dar cam atât.
Brazilia întâlneşte în sferturi echipa Olandei şi eu cred că are prima şansă, în primul rând datorită plusului de experienţă a jucătorilor utilizaţi de Dunga.

ŞERBAN STAICU